Filosofia și Istoria religiilor, carte completă

Istoria religiilor acordă o atenție conștientă și explicită problemelor epistemologiei, terminologiei, formării categoriilor, metodei și motivului. Obraznică prin temperament și, uneori pe principiu, insistă că monoteismul occidental nu ar trebui să fie singurele paradigme și / sau obiecte ale studiului legitim, religia nu poate fi redusă la credință, ci include și aspecte legate de practici, instituții, comunități, habitus și alți factori care deseori funcționează sub nivelul conștiinței, iar interpretarea implică cercetarea critică și interogarea sistematică a reprezentărilor de sine idealizate ale oricărui fenomen religios.

Istoria religiilor

Istoria religiilor nu se integrează în domeniile istoriei, ci în ale religiei, în religiologie ori ştiinţa religiei sau analiza integrala al religiilor, alături de fenomenologia religiei, hermeneutica religiei, psihologia religiei, sociologia religiei, antropologia religiei şi filosofia religiei, teologia fiind o disciplină distinctă de toate acestea. În conceptul de istoria religiilor, accentul se pune pe termenul religie, nu pe istorie.

În acelaşi concept statutul istoriei este mai degrabă de metodă, câtă vreme cel al religiei este de disciplină. O istorie a religiilor este un domeniu predilect pentru experienţa personală a unei hermeneutici culturale. Istoria religiilor este o disciplină umanistă, care insistă asupra lărgirii orizontului cultural şi apropierii de culturi îndepărtate în timp şi spaţiu. Din câmpul analizei, istoria religiilor trebuie să treacă în acela al umanismului, evoluţia fiind de la istoria religiilor, prin hermeneutica totală înspre un nou umanism.

Termenul “religie”

În limba română termenul “religie” provine de la substantivul latinesc religio, având semnificaţiile de cult, cinstire adusă zeilor şi practică religioasă. De asemenea, substantivul religo se referă la legarea mâinilor şi picioarelor mortului pentru a nu se reîntoarce printre cei vii. Totodată, verbele religo­religare înseamnă “a relega”, “a ataşa”, iar relego­relegere semnifică “a reciti”, “a recita” sau “a atinge”.

Definiții ale religiei

  1. Edward Burnett Tylor definea religia prin expresia “credinţa în Fiinţe Spirituale”
  2. James George Frazer arată că: “Prin religie înţeleg o împăcare sau o conciliere a puterilor superioare omului despre care se crede că direcţionează sau controlează cursul naturii şi al vieţii omeneşti”
  3. Rezultă că religia consistă din două elemente: teoretic şi practic, adică credinţa în puteri mai înalte ca omul şi încercarea de a le face lor pe plac. Cu timpul religia a devenit “submission to the divine” (supunere la divin)
  4. Esenţa unei religii o constituie sacrul (das Heilige) în opinia avizată a lui Rudolf Otto
  5. “Religia este experienţa sacrului”, după cum susţine Joachim Wach
  6. Îl continuă Mircea Eliade, precizând că religia reprezintă “relaţia omului cu sacrul din preistorie şi până în zilele noastre”
  7. În definiţia religiei, părintele ­profesor Dumitru Stăniloae insistă asupra unei abordări integrale şi comparative.

El subliniază necesitatea prezenţei următoarelor cinci elemente:

  1.  credinţa, văzută ca universală şi prezentă în toate religiile, nu ca o simplă facultate sau atitudine, ci drept ceva mai profund care dă certitudine, ordine şi angajează omul în adevărul celor propovăduite;
  2.  aspectul personal al lui Dumnezeu, căci fără el adeziunea pe care o realizează credinţa nu ar fi totală;
  3.  natura, superioritatea realităţii ultime faţă de ordinea naturii;
  4.  autorevelarea lui Dumnezeu, necesară pentru ca omul să intre în contact şi apoi în comuniune cu Dumnezeu
  5.  speranţa în mântuire.

În concluzie, riscăm o definiţie a religiei cu scopul înţelegerii esenţei acesteia, fără a o izola sau reduce: religia este relaţia perenă a omului cu Dumnezeu (sacrul), exprimată prin sentimente, atitudini, comportamente, reguli morale, practici, dogme, idei, credinţe, viaţă spirituală şi trăire mistică.

Semnificații și scopuri ale religiei

Religia poate fi:
  • individuală, tainică şi personală
  • colectivă, socială şi instituțională.
Religia – distincție
  1. religie ca fenomen cultural-­istoric (sensul sociologic)
  2. religie ca manifestare a sacrului (sensul fenomenologic).

Religia în esența ei înseamnă libertate şi nu tabuuri, de asemenea soteriologie, şi nu dogmă. Ea nu trebuie confundată cu morala sau redusă la ea, fiind ceva mult mai complex.

Pentru cunoașterea profundă a religiei ar fi bine să fie avute în atenție patru factori majori:
  1. intelectualul ­ ideile religioase;
  2. afectivul ­ credințele religioase;
  3. practicul ­ atitudinea și comportamentul
  4. experiența ­ viața spirituală şi trăirile mistice.

Religia are mai multe scopuri, între care se disting: raportul dintre om şi zeu, refacerea legăturii dintre om şi cosmos, relativ şi absolut, efemer şi etern, evidenţierea naturii divine a omului, luminarea prezenţei lui Dumnezeu în istorie, în natură, pretutindeni, cunoaşterea, desăvârşirea spirituală, pacea, liniştea interioară, serenitatea, înţelepciunea, mântuirea, eliberarea, libertatea, nemurirea etc.

Analiza religiei nu se face de dragul impunerii superiorităţii religiei proprii faţă de celelalte, nici a preamăririi diferenţelor specifice, ci pentru a căuta structurile comune ale religiilor, care trimit la bazele fiinţei şi existenţei umane. Astăzi istoria religiilor lasă locul disciplinei numite religii comparate.

Comparaţia, pentru a fi justă, trebuie să respecte principiul egalităţii termenilor de comparat. (Pentru detalii vezi Mircea Itu, Filosofia şi istoria religiilor, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004).

Discurs despre metodă în analiza privind istoria religiei și tipuri de religii

 Metode în analiza religiei

Majoritatea acestor metode au căpătat statut de discipline şi au fost preocupate de găsirea elementului aflat la baza religiei.

Următoarele interpretări s­au distins în religiologie pe parcursul timpului:
  1. Dinamistă sau preanimistă (R. R. Marett): sentimentul de teamă şi uimire faţă de puterea impersonală mana.
  2. Animistă (Edward Burnett Tylor): sufletul se găseşte ca element de bază în religie.
  3. Originară (Wilhelm Schmidt): credinţa într­ un mare zeu.
  4. Magică (James George Frazer): religia se înrădăcinează în magie.
  5. Psihologică (William James): descoperirea inconştientului (la Sigmund Freud) foarte importantă pentru Analiza miturilor şi simbolurilor, precum şi conceptul de inconştient colectiv şi teoria arhetipului (la Carl Gustav Jung).
  6. Antropologică şi structurală (Claude Lévi­Strauss): structura mitului, totemismul şi gândirea sălbatică (la Claude Lévi­Strauss), precum şi ipoteza existenţei mentalităţii prelogice la primitivi (la Lucien Lévy­Bruhl).
  7. Filosofică (Rudolf Otto): sacrul (das Heilige) ca fundament al religiei şi caracterul irațional al experienţei religioase.
  8. Istorică (Raffaele Pettazzoni): încercarea de a acoperi întreaga arie a religiei cu specialişti pe domenii restrânse: O. Kern şi Walter Otto (religia greacă), Louis Massignon şi Henri Corbin (islamul); Hermann Oldenberg, Heinrich Zimmer şi Helmuth von Glasenapp (religiile Indiei).
  9. Sociologică (Émile Durkheim): religia ca reflectare a experienţei sociale, societatea ca “suflet al religiei”.
  10. Mitologică (Georges Dumézil): mitologia indo­ europeană şi teza tripartiţiei funcţionale în societatea indo­europeană: a) suveranitatea magico­religioasă; b) suveranitatea războinică şi c) suveranitatea productiv­ reproductivă.
  11. Geografică (Marija Gimbutas): stabilirea patriei de origine a indo­ europenilor (stepele Rusiei), dar şi conceptul de “vechea Europă”, funcţional încă din neolitic.
  12. Etimologică şi lingvistică (William Jones): descoperirea epocală a unor similarităţi între elină (greacă veche), latină şi sanscrită, dar şi faptul că aceasta a condus la ipoteza existenţei unei limbi­părinte ­ indo­europeana, reconstituită prin comparări sistematice.
  13. Fenomenologică (Gerardus Van der Leeuw): kratofania (religia ca manifestare a puterii), schema dinamism­animism­-deism, împărţind și analizând fenomenologic al religiei în obiectul şi subiectul religiei la savantul olandez. Alţi reprezentanţi ai acestei metode sunt: Max Scheler, Maurice Leenhardt, Friedrich Heiler, Geo Widengren, Nathan Söderblom, Ānanda K. Coom rasw my, Juan Martín Velasco, Anna Teresa­Tymieniecka etc.
  14. Morfologică şi hermeneutică (Mircea Eliade): încercarea de a surprinde structura comună a fenomenelor religioase; interpretarea şi înţelegerea religiilor lumii şi fenomenului religios. Savantul român în religiologie nu se izolează într­o singură metodă, ci îmbină mai multe metode în Analiza religiei.
  15. Comparativă (Joachim Wach). Joachim Wach, în cartea sa intitulată Sociologia religiei, scrie despre “ştiinţa sistematicǎ a religiilor”, despre “Analiza comparată al religiilor” şi arată că sensul metodei comparative în religiologie este al aprofundării propriei religii.
  16. Teologică (Thoma d’Aquino): argumentul ontologic şi argumentele scolasticii cu privire la demonstrarea existenţei lui Dumnezeu.
  17. Raţionalistă (Immanuel Kant): religia în graniţele raţiunii.
  18. Iluministă (Friedrich Schleiermacher): o concepţie deopotrivă teologică şi filosofică asupra religiei, dar cu accentul pe om şi nu pe Dumnezeu sau puterile supranaturale.
  19. Materialistă (Karl Marx): singura existenţă este materia, iar religia, ocupându­se de spirit, este o iluzie.
  20. Ateistă (Friedrich Nietzsche): declaraţia morţii lui Dumnezeu şi a necredinţei în existenţa sa.

 Istoria Religiilor – Clasificări ale religiilor

Religiile se pot divide în mai multe clase.

Joseph Mitsuo Kitagawa le separa în:

  1. religii primitive;
  2. religii clasice
  3. religii ale lumii moderne.

Propunem următoarea clasificare a religiilor:

  1. a) religii arhaice;
  2. b) religii orientale;
  3. c) religii indo­ europene;
  4. d) religii clasice şi
  5. e) religii contemporane.

O altă clasificare a religiilor le găseşte diferenţiate în:

  • religii tribale,
  • religii locale,
  • religii naţionale
  • religii universale.

Spaţial vorbind, religiile se găsesc divizate în următoarele clase: religiile Asiei, religiile Oceaniei, religiile Australiei, religiile Africii, religiile Americii de Nord, religiile Americii Latine şi religiile indo-europene ş.a.

Din punct de vedere temporal deosebim între: religiile în preistorie, religiile indigene, religiile clasice şi religiile contemporane. După cum se raportează la autoritate, religiile pot fi tradiţionale sau reformate. Numărul divinităţilor cărora se închină credincioşii separă religiile în: politeiste, henoteiste, dualiste, monoteiste şi moniste.

Ideatic religiile se pot împărți în alte două mari grupe:

  • naturale sau uman-­cosmice
  • supranaturale sau revelat-divine.

Dacă ne raportăm la criteriul cărții sacre, deosebim trei clase de religii:

  1. religii ale unei cărți sacre;
  2. religii care au mai multe cărți sacre fără ca influența vreuneia să fie precumpănitoare
  3. religii sub influența unor cărți de literatură devenite sacre.

(Pentru detalii vezi Mircea Itu, Filosofia şi istoria religiilor, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004).

Istoria religiilor – Istoricul religiilor

Istoria religiilor – Religiile arhaice

Preistoria se referă la epoca de piatră. Ea se divide în:

1) paleolitic, sub-împărțit în:

  • inferior,
  • mijlociu
  • superior;

2) mezolitic

3) neolitic.

Paleoliticul inferior s­a desfăşurat între 1.000.000 ­ 100.000 de ani î. Hr. Această perioadă se caracterizează prin cultul craniilor şi o puternică influenţă a magiei, ce nu era diferenţiată de religie.

Paleoliticul mijlociu, cuprins între 100.000 ­ 35.000 î. Hr., avea ca specific sacrificiul animalelor.Exista credinţa că în urma sacrificiului animalelor, acestea se vor înmulţi şi vânatul va deveni mai bogat. Între vânător şi vânat exista o solidaritate mistică, ce sublinia înrudirea societăţii umane cu lumea animală, aşa cum susţine Mircea Eliade.

Paleoliticul superior, încadrat temporal aproximativ între 35.000 ­ 10.000 î. Hr., se caracteriza îndeosebi prin cultul morţilor. Osemintele sunt documentele ce s­au păstrat.

Descoperiri importante sau făcut la Chapelle­aux­Saints în Franţa, Teshik Tash în Uzbekistan şi Predmost în Moravia. Mezoliticul s­a întins cronologic între 10.000 ­ 6.000 î. Hr. Este o perioadă creatoare marcând trecerea omului de la vânător la agricultor.

Neoliticul, cuprins între 6.000 ­ 2.500 î. Hr., avea drept particularitate de bază trecerea omului din statutul de vânător în acela de agricultor şi crescător de animale. Istoria culturilor arhaice subliniază că oamenii de atunci nu erau primitivi în sensul de necivilizaţi şi sălbatici.

Istoria vechiului Egipt este complexă. Herodot numeşte Egiptul “un dar al Nilului”. Pe egipteni îi numeşte “cei mai înţelepţi dintre oameni” şi “cei mai învăţaţi”.

Se ridică problema de ce neam sunt egiptenii.

Există mai multe ipoteze:
  1. a) veniţi din Ethiopia;
  2. b) de rasă semită;
  3. c) de rasă ariană de nord;
  4. d) un amestec. Ultima este cea mai plauzibilă.
Statul egiptean unificat a cunoscut următoarele perioade istorice:

1) Regatul timpuriu (3200 ­ 2778 î. Hr.), având capitala la Thinis;

2) Regatul vechi (2778 ­ 2263 î. Hr.), având capitala la Memphis;

3) Regatul mijlociu (2263 ­ 1580 î. Hr.), având capitala la Theba;

4) Regatul nou (1580 ­ 1085 î. Hr.), capitala este tot la Theba;

5) Regatul târziu (1085 ­ 525 î. Hr.), având capitala la Sais.

Istoria religiilor orientale

Istoria Mesopotamiei a fost zbuciumată. Mesopotamia era numită “ţara dintre râuri” (Tigru şi Eufrat). Existau două popoare: sumerienii, nesemiţi, în sud şi akkadienii, semiţi, în nord. Mai vechi decât ei erau protosumerienii. Iranul a fost numit Persia până în 1933. În vechiul Iran existau mai multe popoare indo­europene între care: perşii, elamiţii, sciţii, mezii şi urartienii. Imperiul persan a dispărut odată cu înfrângerea lui de către armata lui Alexandru cel Mare în anul 331 d.Hr.

Întreaga cultură asiatică se înalţă pe edificiul culturii indiene. Este necesar de ştiut că acest fundament cultural indian stă şi la baza culturilor europene, cu mult înainte de a se afirma lumea greco­romană.

Vedismul apare în continuarea religiei arienilor în mileniul al II­lea î. Hr.

Brahmanismul a apărut ca o creaţie a preoţilor, ca o sistematizare a religiei vedice. Religia sikh a luat naştere în Nord­Vestul Indiei, în Pujb. Este răspândită astăzi în India, Pakistan şi în diaspora indiană, în special în Marea Britanie, SUA şi Canada.

Jainismul este o religie născută pe teritoriul Indiei. Se plasează ideologic între hinduism şi buddhism, o dovadă fiind şi scopul ei, mântuirea, văzută ca eliberare, fie ca moksha (în hinduism) sau ca nirvana (în buddhism).

Buddhismul a apărut în India după moartea lui Buddha şi a devenit apoi o religie panasiatică, precum şi una dintre marile religii ale lumii.

Dezvoltarea istorică a buddhismului poate fi divizată în patru etape majore:

  1. de la mijlocul secolului al VI­lea î. Hr. până la mijlocul secolului al V­lea î. Hr. se întinde perioada buddhismului timpuriu, în care învăţăturile au fost expuse de Buddha şi răspândite de discipolii săi;
  2. de la mijlocul secolului al IV­lea î. Hr. până în secolul I d. Hr. se produce divizarea în şcoli filosofice;
  3. între secolul I d. Hr. şi secolul al VII­lea d.Hr. a avut loc răspândirea şcolii Mahāyāna (Calea cea mare) şi a celor două curente care derivă din ea: Madhyamika şi Yogācāra. Apogeul buddhismului a fost atins între secolele al IV­lea d. Hr. şi al VII­lea d. Hr.;
  4. după secolul al VII­lea d. Hr. budismul Mahāyāna începe să­şi piardă din vitalitate în avantajul budismului tantric tibetan (Vajrayāna). Vajrayāna (Calea de diamant), este o şcoală cunoscută şi sub numele de Mantrayāna (Calea sunetelor sacre). Ea reprezintă budismul ezoteric sau budismul tantric.

Religiile tibetanilor sunt budismul în aspectul său lamaism şi religia bon. Din istorie aflăm că originiea popoarelor altaice este din centrul Asiei. Dintre ele se desprind mai ales mongolii şi tătarii, deşi nu numai aceste două neamuri.

În istoria Chinei s­a ridicat adeseori întrebarea dacă chinezii erau un popor religios, pentru că nu au cunoscut o mitologie bogată ca alte popoare, nu s­a constituit o teologie strictă, iar clasa sacerdotală nu avea atâta influenţă. Numele Japoniei, Nihon­ koku, vine de la chinezescul Jih­pen­kuo, care înseamnă “Ţara Soarelui Răsare”.

Sub raport religios se întâlnesc trei perioade mari:

  1. vechiul șintoism, ce a durat până în secolul al VI-­lea d. Hr.;
  2. budismul, de la introducerea sa în Japonia în jur de 538 d. Hr. şi până la 1700 d. Hr. Vechea religie a fost numită Shinto, iar religia Japoniei devine un sincretism şi
  3. noul șintoism, exprimat prin purificarea religiei Japoniei de elementele budiste, confucianiste şi daoiste şi revenirea la religia populară japoneză tradiţională, de la 1700 d. Hr. până astăzi.

Istoria religiilor indo-europene

Istoria arată că celţii reprezentau ramura cea mai vestică a indo-europenilor. Ei au fost numiţi primul popor clasic al lumii barbare. Prima lor atestare este din anul 638 î. Hr. în Albion (Britania) şi Ierne (Irlanda). Herodot îi menţionează de două ori cu numele de keltoi.

Ei au trăit în secolele al IV­lea ­ al III­lea î. Hr. în principal în Galia, Britania şi Irlanda. Erau cel mai numeros popor din Europa. Ulterior în istorie au pătruns în Spania, Italia şi Grecia. În anul 323 î. Hr. se găseau în regiunea Dunării şi în Transilvania, apoi ajungând până în Asia Mică.

Scandinavii erau: norvegienii, islandezii, finlandezii, suedezii şi danezii, iar vechii germani: vizigoții, ostrogoții, goţii, burgunzii, turingienii, bavarezii şi saxonii etc. Balticii erau: lituanienii, letonii, estonii şi prusacii. Slavii au apărut ca un popor de origine indo-europeană.

Se constituiau din triburi răzleţe, apoi uniuni de triburi, creându­se trei mari grupe:

  1. slavii răsăriteni (ruşii, ucrainienii şi bieloruşii);
  2. slavii apuseni (cehii, slovacii şi polonezii);
  3. slavii sudici (slovenii, croaţii, sârbii şi bulgarii).

Istoria îi prezintă pe sciţi divizaţi în patru triburi:

  • nomazi,
  • regali,
  • agricultori
  • plugari.

În istorie indo-europenii au apărut în mileniul al II­lea î. Hr. Istoria poporului roman cunoaşte trei mari perioade distincte:

  1. regalitatea (753 ­ 509 î. Hr.);
  2. republica (509 ­ 31 î. Hr.) şi
  3. imperiul (31 î. Hr. ­ 476 d. Hr.).

După o denumire mai veche, elenilor li se spunea pelasgi.

Erau indo-europeni şi erau împărțiți în:

  1. cretani sau minoici
  2. ahei sau micenieni.

Ilirii erau strămoșii albanezilor. Ei au trăit în peninsula balcanică, în Europa de sud. Tracii se împărțeau în 22 triburi potrivit lui Strabon: geţi, hedoni, ciconi, bistoni, peţi şi sarţi etc.

Istoria geto-dacilor are o importanță majoră în cunoașterea istoriei poporului român.

Erau împărțiți în trei mari clase:

  1. tarabostes (preoţii);
  2. pileati (cei care purtau căciulă de lână) şi
  3. comati (pletoşii).

Preoţii geto­dacilor se divizau în trei categorii:

  1. a) kapnobatai (cei ce umblă prin nori);
  2. b) polistai (întemeietorii de oraşe sau învăţaţii) şi
  3. c) ktistai (întemeietorii de neam).

Hitiții erau cunoscuţi ca fiii lui Het şi numiţi hetei. Hitiţii au cunoscut două perioade istorice:

  1. vechiul imperiu hitit până la Telepinus
  2. imperiul nou hitit (după Telepinus, din secolul al XV­lea î. Hr. şi până în secolul al XII­lea î. Hr.).

Istoria religiilor clasice

Islamul este religia musulmanilor, iar dintre aceştia în special a arabilor. Cuvântul ’islam are următoarele derivate în limba arabă: salam (mântuire), sallama (a mântui), salima (a fi mântuit), istaslama (a se preda), silm (pace), ’aslama (a venera) şi muslim (adeptul păcii).

Religia evreilor, numită iudaism, este una dintre marile religii, alături de creştinism, islam, hinduism şi buddhism. Iudaismul este sufletul, iar trupul este poporul evreu. I

storia scoate în lumină adevărul că creştinismul este o religie universalistă, cu cel mai mare număr de credincioşi. Cuvântul „creştinism” este derivat din numele „Hristos” („Unsul”, „Cel uns să fie Mântuitorul lumii”).

 Creştinismul este religia întemeiată pe învăţătura, persoana şi viaţa lui Iisus Hristos.

Există trei ipoteze cu privire la începuturile creştinismului românesc:

  • -venirea în Scythia Minor a Sfântului Apostol Andrei;
  • -răspândirea credinţei în urma colonizării Daciei de către romani
  • -creştinismul adus de misionarii sosiţi aici în primele secole după Hristos.

Istoria religiilor – scrierile sacre

Istoria religiilor arhaice

Izvoarele sau cărţile sacre ale mayaşilor erau Popol vuh (Cartea sfatului sau a comunităţii) şi Analele Cacichilor, în vreme ce Tonalamatl (Cartea zilelor) era opera sacră a aztecilor. Izvorul principal al religiei incaşilor este textul sacru numit Imn către Viracocha.

Dintre scrierile sacre din religia egipteană se disting trei mari opere:

  1. Textele piramidelor;
  2. Textele sarcofagelor
  3. Cartea morților.

În afara acestor trei opere, există şi lucrări teologice, mitologice, imnuri către zei (Imn către Aton, Imn către Osiris şi Imn către Nil), povestiri (Povestea țăranului bun de gură), literatură sapienţială (Învăţătura faraonului Amen­em­hat), literatură magică şi poezii.

Istoria religiilor orientale

În religiile mesopotamienilor, textele se împart în mai multe clase:

  1. texte istorice;
  2. texte mitologice;
  3. texte cultice;
  4. texte sapienţiale
  5. texte juridice.
Acestei diviziuni i se adaugă şi textele oraculare.
  • Marele poem epic al creaţiei. Numele poemului este Enuma elish, potrivit primelor cuvinte din text.
  • Epopeea lui Ghilgamesh;
  • Cosmologia chaldeeană şi Istoria chaldeeană;
  • Codul lui Hammurabi;
  • Scrisorile de la Tell­el­Amarna;
  • Coborârea zeiţei Ishtar în infern;
  • Mitul lui Adapa;
  • Mitul lui Etana;
  • Invocare către zeul Marduk şi soţia lui, Sarpanitum;
  • Dialogul despre mizeria umană.

Între textele religiei mazdeiste trebuie menţionată în primul rând cartea sacră Avesta (Ştiinţa) ­ o culegere de texte religioase cu un conţinut variat. Izvorul fundamental al religiei vedice este corpusul de texte vedice.

Ele au fost scrise la 1200 î. Hr. şi sunt următoarele:

  1. Rig Veda (imnurile);
  2. Yajur Veda (formulele sacrificiale);
  3. Sma Veda (cântecele)
  4. Atharva Veda (descântecele).

Textele fundamentale pentru brahmanism sunt Upanishad şi din acest motiv religia brahmanică a fost denumită religia upanişadică. Upanishad sunt învăţăturile secrete pentru un număr restâns de discipoli. Ele excelează prin speculaţia teologică şi idealismul pur.

Hinduismul epopeic este o altă diviziune importantă a religiei hindu. El se bazează pe cele două epopei clasice indiene Rmyana şi Mah bh rata.

De asemenea, în religia epopeilor accentul este pus pe devoţional şi pe mesajul din poemul Bhagavad G t (Cântecul preaînțeleptului), ca parte integrantă a epopeii Mah bh rata. Izvorul scris al sikhismului este Adi Granth (Cartea dintâi) sau Granth Sahib (Cartea stăpânului), care este o colecţie de imnuri şi rugăciuni. Sursele religiei jain sunt în special textele Anga şi Upanga.

În religia budistă, textele sacre se împart în trei mari categorii:

  1. Dhamma, cuprinzând scrierile cu caracter dogmatic;
  2.  Vinaya, compuse din scrierile despre viaţa monahală
  3. Abhidhamma, alcătuite din scrierile metafizice.

O altă diviziune găsește operele budiste clasificate în două categorii :

  1. a) s tra, scrierile ce conțin învățăturile şi cuvintele rostite de Buddha şi
  2. b) ś stra, scrierile cu alți autori şi cu un caracter sistematic.

Religiile tibetenilor au ca izvor fundamental cartea Bardö Thödöl (Cartea tibetană a morţilor), citită cu voce tare înaintea defunctului. Izvoarele religiei în China antică aparţineau mitologiei. Textele sacre ale confucianismului sunt lucrările lui Confucius.

Dintre acestea se distinge Lun­yu (Convorbiri şi notaţii). De asemenea surse pentru confucianism sunt Xe Shu, cărţile clasice ale Chinei, culese de Confucius: a riturilor, a schimbărilor, a muzicii şi a documentelor istorice.

Sursele daoismului sunt lucrările Dao de jing, Zhuang zi şi Lie zi. Cartea fundamentală a daoismului este Dao de jing (Cartea despre cale şi virtute), iar autorul ei este filosoful Lao zi.

Sursele pentru șintoism sunt următoarele:

  1. Ko­ji­ki (Istoria întâmplărilor din vechime), datând din 712 d. Hr. şi alcătuită din trei cărţi;
  • Nihon­gi (Analele Japoniei);
  • Engi­shiki (Reguli ale perioadei Engi);
  • edictele imperiale, o antologie poetică cu 4000 de poezii religioase.

Istoria religiilor indo­europenilor

Izvoarele scrise în religia celţilor sunt numeroase: Cartea galbenă, Cartea albă şi Cartea roşie, precum şi operele unor scriitori antici latini sau eleni: Posidonius, Cæsar, Diodorus, Tacitus, Lucan sau Strabon.

Izvoarele scrise de bază ale religiei la vechii germani şi vechii scandinavi sunt: De bello gallico (Războiul cu galii), scrisă de Cæsar, Germania lui Tacitus şi poemul Völuspa (Prezicerea vizionarei).

Totodată, importante surse mai sunt: Edda (Arta poetică), numeroase cântece ale norvegienilor în Islanda şi sagas, povestiri despre regi şi eroi, iar la germani Cântecul Nibelungilor şi la anglo­saxoni poemul Beowulf.

Sursele religiei balticilor erau: Chronicon Prussiae şi cântecele letone daina, transmise oral, termen de la care s­a speculat legat de originea doinei la noi.

Textele sacre ale religiei slavilor sunt următoarele: o lucrare scrisă de Procopiu din Cezareea şi intitulată Războiul cu goţii, precum şi Cronica călugărului Nestor, datând din secolul al XII­lea, Cronica slavorum, Gesta danorum şi Istoria polonica.

Pentru cunoașterea religiei sciţilor există referinţe în operele unor autori ca: Herodot, Niceta de Remesiana, Anacharsis, Æthicus Histricus şi chiar Ioan Cassian.

În religia romanilor există numeroase izvoare, care nu sunt numai texte scrise. Astfel, avem de-a face cu inscripţii, monezi, basoreliefuri, statui, picturi şi până la scrieri ca: De re rustica (Despre lucrurile rustice), de Cato, cuprinzând rituri şi formule magice; De natura deorum (Despre natura zeilor), a lui Cicero; De providentia (Despre providenţă), scrisă de Seneca; Æneida lui Vergilius şi Saturnalia lui Macrobius.

Izvoarele în religia elenilor sunt bogate, ca şi la romani: Istorii, de Herodot; Descrierea Elladei, de Pausanias; Imnul către Zeus, al lui Zenon; epopeile lui Homer ­ Iliada (750 î. Hr.) şi Odiseea (720 î. Hr.), care descriu luptele elenilor pentru cucerirea Troiei, respectiv peripeţiile lui Ulise la înapoierea în Ellada (Grecia) după războiul toian; poemele lui Hesiod ­ Theogonia şi Munci şi zile; odele lui Pindar şi tragediile lui Eschil, Sophocle şi Euripide.

Izvoarele religiei tracilor sud­dunăreni sunt sărace, iar între ele se disting mituri şi legende, precum şi textele sacre pentru antichitate ale lui Herodot şi Strabon. Sursele religiei geto­dacilor au un număr redus, ceea ce face dificilă astăzi cunoaşterea în profunzime a religiei geto­dacilor. S­au pierdut scrierile împăratului Traian.

Dintre sursele rămase se disting operele lui Herodot, Hellanicos, Hecateu, Homer, Sophocle, Strabon, Aristotel, Platon, Diodorus din Sicilia, Lucian din Samosata, Cæsar, Horatius, Ovidius, Pomponius Mela şi Iordanes, cel ce confundă geţii cu goţii.

Pe lângă izvoarele scrise, există, însă, dovezi arheologice şi numismatice. În religia hittiţilor, izvoarele scrise constau în două coduri de legi: Dacă un om şi Dacă viile.

Istoria religiilor clasice

Sursele religiei musulmanilor au la bază textul din Qur’an, ce conţine mesaje diversificate pe categoriile de cititori. Izvoarele religiei evreilor sunt numeroase, deşi iudaismul este o religie a cărţii, Thora (Legea), fiind textul sacru pentru această religie şi credincioşii ei.

Există Talmudul babilonian şi cel palestinian, primul fiind considerat ca autoritate indiscutabilă, al doilea având o importantă funcţie legislativă.

Thora şi Cartea lui Iov sunt atribuite lui Moise, iar proverbele, aforismele şi Cântarea cântărilor regelui Solomon. În religia creştină izvoarele sunt bogate, dar sursa principală este cartea sfântă Biblia. Sfânta Scriptură se împarte în două mari părţi: Vechiul şi Noul Testament.

Istoria religiilor-Cosmogonia, antropogonia şi eshatologia

Istoria religiilor arhaice

Cosmogonia în religiile indigene avea mai multe variante, de la credinţele totemice, la cele animiste (în special la amerindieni), apoi dualiste sau panteiste. Cosmogonia la mayaşi apare în lucrarea Popol vuh (Cartea poporului).

Este vorba despre crearea universului de către perechea divină Tepeu şi Cucumatz. Mitul cosmogonic în religia incaşilor îl găseşte pe zeul Pachacamac, fiul soarelui şi al lunii, drept creatorul şi păstrătorul lumii. Cosmogonia are o importanţă majoră în religia vechilor egipteni.

Exista credinţa că totul provine din haosul primordial Nun. De asemenea, numeroase mituri povestesc creaţia lumii dintr­un animal, o pasăre sau dintr­o floare. O altă credinţă este că nămolul Nilului, încălzit de soare, a născut oamenii şi fiinţele. Cosmogoniile egiptene sunt împărţite şi în următoarele trei clase: heliopolitană, hermopolitană şi memphită.

Istoria religiilor orientale

În ceea ce priveşte religia mesopotamienilor, cosmogonia este ilustrată de poemul Enuma elish. Conform mitologiei sumeriene, zeiţa Mah l­a creat pe om din lut. Cosmogonia în mazdeism are o culoare aparte. O concepţie interesantă prezentă în cartea sacră.

Aceasta se referă la organizarea materiei cosmice prin trecerea luminii în energie. Cosmogonia este tema fundamentală a textelor vedice. Există mai multe tipuri de cosmogonie în imnurile vedice.

Ele sunt următoarele:

  •   mitul fecundării apelor primordiale (Agni);
  •   mitul descompunerii unui gigant primordial (Purusha);
  •   mitul desprinderii creaţiei dintr­o unitate­totalitate, raportul dintre fiinţă şi nefiinţă(sat ­ asat) sau creaţia ex nihilo (din nimic)
  •   mitul despărţirii cerului de pământ (lupta mitologică dintre Indra şi Vritra).

Cosmogonia în religia sikh se referă la crearea lumii de către Dumnezeu creator. Mitul cosmogonic în jainism are propria variantă. Elaborată de Mah v ra, cosmogonia este foarte interesantă. Natura se organizează spontan şi inconştient pentru a sluji sufletul.

Cosmogonia tibetană arată că lumea a fost creată de zeii Phyva, care locuiesc în cer. În religia Chinei antice, cosmogonia avea mai multe variante. Universul a fost creat din haosul primordial Hun Tun, prin moartea sa. O altă concepţie este legată de creaţia universului prin interacţiunea dintre principiile fundamentale Yin (feminin, al întunericului) şi Yang (masculin, al luminii).

Cosmogonia în daoism se referă la creaţia lumii prin interacţiunea celor două principii complementare Yin şi Yang. Cosmogonia în shintoism vorbeşte despre originea supranaturală a poporului japonez. La început au fost energia activă şi energia pasivă.

Istoria religiilor indo­europene

Cosmogonia avea mai multe variante la vechii germani şi la vechii scandinavi:

  • creaţia din gigantul Ymir ucis. Eshatologia avea un rol foarte important în religia vechilor germani şi a vechilor scandinavi.
  • Aceste popoare trăiau mereu cu teama de sfârşitul cosmic.
  • Lumea era văzută ca opera zeilor şi ea urma să fie distrusă şi să piară împreună cu zeii în ziua fatală anunţată de trei ani de războaie şi cataclisme.

Cosmogonia în religia romanilor avea drept cea mai cunoscută variantă întemeierea Romei. Cosmogonia cea mai interesantă din religia elenilor este aceea zugrăvită în opera lui Hesiod.

Cosmogonia la iliri este foarte interesantă. Pământul a fost cărat de un taur. Tremuratul acestuia este cauza cutremurelor. Cosmogonia hittiţilor avea la bază un interesant un mit de origine intitulat Mitul şarpelui Illuyanka, cel care l­a atacat pe zeul furtunii.

Istoria religiilor clasice

Mitologia şi cu predilecţie mitul cosmogonic, esenţial în mai multe culturi arhaice, nu are aceeaşi pondere în iudaism. În locul mitologiei se aşează istoria.

Geneza lumii are la bază, la evrei, teoria creaţiei prin puterea cuvântului lui Dumnezeu. Există, însă, şi o a doua concepţie pregantă în iudaism care nu se referă la creaţia cerului şi pământului, ci a unui deşert pe care Yahvé l­a făcut fertil.

Cosmogonia în creştinism are la bază credinţa că Dumnezeu este cauza. La bază se găseşte crearea lumii din nimic de către Dumnezeu atotputernic timp de şapte zile. Eshatologia nu este pesimistă.

La sfârşitul lumii, Iisus se va reîntoarce şi­i va mântui pe credincioşi. (Pentru detalii vezi Mircea Itu, Filosofia şi istoria religiilor, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004)

Doctrinele religioase în Istoria religiilor

Doctrinele religioase în Istoria religiilor arhaice

În ceea ce priveşte doctrinele religioase, politeismul era definitoriu pentru religiile indigene, dar se întâlneau şi panteismul, monoteismul primitiv, dualismul (Asia şi Oceania) şi deismul (Africa). Doctrinele religioase la vechii mexicani se caracterizau printr­o îmbinare între politeismul dominant şi dualismul discret.

Ca doctrină religioasă, ca şi la mayaşi şi azteci, incaşii cunoşteau politeismul. Aveau, însă, forme antropomorfe ale zeilor. Ca formă de organizare se întâlnea monarhia divină. Regele inca era întruparea pe pământ a zeului soare.

Din unghiul doctrinelor religioase, se poate afirma că religia în Egiptul antic are un rol covârşitor. Herodot scrie că egiptenii erau “cei mai religioşi dintre toţi oamenii”. Viaţa zilnică e viaţă religioasă.

Dumnezeu este ntr, cuvânt care înseamnă “pur”, “curat”, dar şi “putere”. Religia în vechiul Egipt se caracterizează îndeosebi prin panteism şi politeism, deşi sunt reprezentate şi teismul şi monoteismul.

Doctrinele religioase în Istoria religiilor orientale

Din punctul de vedere al doctrinelor religioase, în religia mesopotamienilor se constată trăsături astrale şi cosmice, politeism, credinţe htoniene şi vegetale, precum şi credinţe în demoni, iar, în special la protosumerieni, animismul şi antropomorfismul.

Doctrinele religioase cele mai răspândite în mazdeism erau politeismul şi dualismul, care era dominant.

Doctrina religioasă specifică a religiei vedice din cadrul hinduismului este henoteismul sau kathenoteismul (credinţa în mai mulţi zei, fiecare devenind, la rândul său, zeu suprem).

În hinduismul brahmanic, doctrina religioasă predominantă devine monoteismul. Henoteismul vedic dispare în favoarea credinţei într­un singur zeu, Brahman. Totuşi, monoteismul este sublimat prin monism şi panteism în religia brahmanică.

Doctrina religioasă în sikhism este monoteismul.

Doctrina religioasă jain combină politeismul cu panteismul. La baza filosofiei jain stă panvitalismul.

Doctrinele religioase ale budismului sunt panteismul şi politeismul atenuat. Doctrinele religioase în religiile tibetanilor sunt politeismul şi panteismul.

Doctrina religioasă predominantă în religia Chinei antice era politeismul ca şi în majoritatea religiilor arhaice.

Doctrina în confucianism are la bază morala, nu dogma.

Doctrinele religioase ale daoismului sunt panteismul şi monismul. Filosofia daoistă are la bază ideea alternanţei, iar religia daoistă este cosmică.

Doctrinele religioase în religia shinto erau politeismul şi panteismul. Religie naturistă, shintoismul este şi o religie animistă.

Doctrinele religioase în Istoria religiilor indo­europene

În Vestul indo­european, doctrina religioasă la celţi era politeismul. În Nordul indo­ european, doctrina religioasă definitorie în religia vechilor germani şi a vechilor scandinavi era politeismul.

Doctrina religioasă la popoarele baltice era politeismul. În Estul indo­european, doctrina religioasă prezentă în religia slavilor era tot politeismul, de altfel doctrina religioasă definitorie a religiilor indo­europene.

Doctrina religioasă la sciți era politeismul.

Doctrina religioasă întâlnită în religia ariană este henoteismul, la fel ca în vedism, spre care nu se face o trecere bruscă. În religia romanilor, doctrina religioasă dominantă era politeismul.

În acord cu panteismul stoic, Seneca defineşte divinitatea ca “tot ceea ce vezi şi ceea ce nu vezi” şi explică diferenţa dintre natura umană şi natura divină prin aceea că în natura umană sufletul e partea cea mai bună, pe când natura divină este numai suflet.

Doctrina religioasă la eleni era politeismul, religia greacă oferind cel mai clar şi adeseori citat exemplu de politeism.

La iliri, doctrina religioasă era politeismul. Exista şi credința în strigoi. La tracii sud-dunăreni, doctrina religioasă definitorie era politeismul, la fel ca şi la tracii nord-dunăreni.

Religia geto­dacilor a cunoscut, la un moment dat, şi o formă interesantă de monoteism. Cu toate acestea, politeismul şi nu monoteismul sau dualismul caracterizează religia geto­dacilor. Ca doctrină religioasă, hitiţii cunoșteau politeismul. Ca şi la egipteni, se remarca şi zoomorfismul.

Doctrinele religioase în Istoria religiilor clasice

Doctrina religioasă predominantă în religia islamică este monoteismul. Se întâlnesc, însă, şi monismul, panteismul, dualismul şi politeismul (la începuturile islamului).

Doctrina religioasă în iudaism este monoteismul. Religia este puternic prezentă în viaţa evreilor. Ea este mereu invocată. Doctrina religioasă creştină are la bază monoteismul, credinţa într-un singur zeu, Dumnezeu.

Istoria religiilor – Filosofia

Filosofia în Istoria religiilor arhaice

Faraonii erau trimișii zeilor pe pământ. Monarhia avea descendenţă divină la vechii egipteni. Regele era văzut ca parte fundamentală a pantheonului egiptean. Al cincilea nume al faraonului era “fiul lui Râ”. Faraonul se identifica sublim cu zeul soare.

Filosofia în Istoria religiilor orientale

Sistemul textelor upanişadice, după cum indică Paul Deussen, dezvăluie următoarele componente majore:

  1. teologia ­ doctrina despre Brahman ca principiu suprem prezent în tot ceea ce există în univers;
  2. cosmologia ­ doctrina despre desfăşurarea acestui principiu în întreaga lume;
  3. psihologia ­ doctrina despre pătrunderea acestui principiu în sufletul omului;
  4. eshatologia ­ doctrina despre soarta sufletului după moarte şi despre eliberare
  5. etica ­ doctrina despre comportamentul omului în viaţă. Ar trebui adaugată aici şi soteriologia.

Filosofia este legată strâns de religie şi practicile cultului. În filosofia indiană accentul nu cade pe filosof, ci pe ideatică. Nu originalitatea importă, ci apartenenţa la tradiţie, aşadar nu originalul, ci originarul.

În India, filosofia speculativă este o cale practică în vederea eliberării. Şcolile filosofiei indiene se numesc darśana (viziuni) şi sunt, în esenţă, soteriologii.

Din punctul de vedere al şcolilor filosofice, budismul poate fi subîmpărţit în următoarele:

  1. Theravāda (Calea celor bătrâni), care susţinea ideea că sufletul nu există, ci doar nişte impulsuri scurte de energie aflate la baza universului (fiinţe, lucruri şi entităţi);
  2. Sarvāstivāda (Doctrina că toate sunt reale) sau doctrina realismului buddhist;
  3. Madhyamika (Calea de mijloc), care introduce şi ideea vidului (śunyatā), caracteristic tuturor fenomenelor şi
  4. Vijñanavāda (Doctrina cunoaşterii), ce se remarcă prin accentul pus pe conştiinţă şi prin caracterul ei idealist.

În locul dialecticii opoziţiilor din filosofia occidentală, filosofia chineză propune alternanţa şi complementaritatea, ilustrate de raportul dintre principiul masculin Yang şi principiul feminin Yin. Wu­wei este principiul nonacţiunii.

Sectele numite simbolic Drum sfânt şi Pământ sfânt sunt foarte importante în interiorul buddhismului japonez, însă, totuşi, filosofia lui Nichiren şi buddhismul Zen sunt cel mai cunoscute, cel mai răspândite şi apreciate.

Budismul Zen pune între paranteze speculaţiile metafizice, dar mai ales inteligenţa discursiv-logică, gândirea conceptuală şi cunoaşterea de dragul cunoaşterii.

El pune accentul pe disciplina voinţei, pe experienţa pură şi pe trăirea mistică. Postura meditativă zazen este tehnica fundamentală a budismului Zen în vederea obţinerii iluminării.

Filosofia în Istoria religiilor indo-europene

Celții erau împărţiţi în trei clase, la fel ca toţi indo-europenii:

  1. druids ­- filosofi, savanţi, înţelepţi, foarte cultivaţi, rosteau formule magice şi practicau divinația;
  2. vates -­ specialişti în divinaţie, legi şi acte civile şi
  3. bards ­- poeţi şi cântăreţi pentru nobili şi regi.

După cum scrie Strabon, druizii vorbeau despre două tipuri de cunoaştere:

  1. cunoaşterea teoretică, reprezentată de credinţa în supranatural
  2. cunoaşterea practică, cu referire la fenomenele naturale şi la filosofia morală.

Cele trei principii de bază ale cunoașterii druizilor erau:

  1. să ştii
  2. să îndrăzneşti
  3. să păstrezi secretul.

Pitagoreismul era o filosofie de bază în religia misterelor. Pytagora s-a născut în 585 î. Hr. în insula Samos la Marea Egee. El a creat un curent filosofic-religios.

Caracteristicile acestuia erau credinţa în transmigrarea sufletului sau metempsihoza, reamintirea existenţei sufletului înainte de întrupare, credinţa în veşnicia sufletului, precum şi Analiza matematicii şi al muzicii.

Câteva din caracteristicile esenţiale ale orfismului erau: viziunea despre timp şi spaţiu ca principii prime şi veşnice în univers, precum şi deplângerea tragismului existenţei umane.

Neamul omenesc avea o natură dublă: divină prin elementul dionysiac şi demonică prin titani. Sufletul era de natură divină şi nemuritor, în vreme ce trupul ­ o închisoare a sufletului şi omul trebuia să se elibereze de el.

Filosofia orfică este una dintre sursele de inspiraţie ale poeziilor filosofice scrise de Mihai Eminescu.

Filosofia în Istoria religiilor clasice

Principiile de bază ale credinţei islamice sunt:

  1. Dumnezeu (Allah);
  2. îngerii lui Allah (mala’ikah);
  3. cărţile lui Allah (kutubullah);
  4. mesagerii lui Allah (rusulullah);
  5. ziua judecăţii (yawmuddin);
  6. supremaţia puterii divine (Al­Qadar)
  7. viaţa de după moarte (akhirah).

Aceste principii se grupează în trei categorii:

  1. tawhid (unicitatea): Allah şi Al­Qadar;
  2. risalah (profeţia): îngerii lui Allah, cărţile lui Allah şi mesagerii lui Allah şi
  3. akhirah (viaţa de apoi): ziua judecăţii şi viaţa de după moarte.

Principiile de bază ale iudaismului se regăsesc în tradiţia religoasă şi culturală evreiască.

Cele patru căi ale drumului iniţiatic spre Dumnezeu sunt următoarele:

  1. binecuvântarea, cu sensul de a primi toate evenimentele fericite ale vieţii cu recunoştinţă;
  2. rugăciunea, care poate fi individuală sau comunitară, ea trebuind făcută cu o concentrare profundă şi o orientarea a întregii fiinţe spre Creator;
  3. sinagoga, casa de întrunire a comunităţii
  4. căminul evreiesc, lăcaşul vieţii zilnice unde se împlineşte vrerea lui Dumnezeu.

Învățătura creștină cuprinde mai multe puncte de bază.

  1. Ideea de Dumnezeu este centrală în teologia creştină.
  2. Dogma hristologică este inedită în creştinism. Credinţa în dumnezeirea lui Iisus reprezintă însăşi temelia Bisericii creştine.
  3. Învăţătura despre Dumnezeu­iubire este esenţa religiei creştine indiferent de nuanţa creştinismului. Prin ea se defineşte un bun creştin.

Există mai multe fragmente în Biblie care o evidenţiază: “Dumnezeu este iubire”; “Cel ce nu iubeşte n­a cunoscut pe Dumnezeu” şi “Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el”. Creştinismul cosmic este una dintre cele mai interesante sinteze religioase.

El reprezintă un model de hermeneutică religioasă a creştinismului, o paradigmă, însă mai ales o filosofie de viaţă. Este o modalitate specifică de expresie a creştinismului ortodox românesc, a spiritualităţii româneşti, dar, înainte de toate, este o revalorizare a creştinismului.

Istoria religiilor – Hermeneutica

 Hermeneutica în Istoria religiilor orientale

Hermeneutica budismului dezvăluie mai multe greșeli de interpretare. Dintre erorile de interpretare în ceea ce privește budismul, enumerăm următoarele:

  1. Budismul ar fi o religie şi nu o filosofie sau invers. Contraargument: în Orient nu se face separaţia între filosofie şi religie ca în Occident. Logica şi etica, teoriile despre impermanenţa lucrurilor, nonsubstanţialitatea, inexistenţa sufletului, universalitatea suferinţei şi doctrina despre samsara şi nirvana etc. toate arată că budismul este o filosofie, câtă vreme mitologia, panteonul zeilor, credinţa în transmigrare, eliberarea de suferinţă, monahismul, conduita de arhat şi de bodhisattva şi compasiunea etc. definesc budismul ca religie;
  2. Budismul ar fi pesimist. Contraargument: budismul nu se pronunţă pentru aneantizarea vieţii, ci pentru revalorizarea ei din perspectivă spirituală; este împotriva existenţei profane în lumea de dureri şi plăceri, iar nu contra vieţii;
  3. Budismul ar fi sceptic. Contraargument: soteriologia budistă şi credinţa în nirvana;
  4. Budismul ar fi nihilist. Contraargument: afirmarea echivalenţei sublime dintre tot şi nimic nu înseamnă nihilism, ci echilibru universal, identitatea dintre absolut şi relativ, întreg şi părţi componente;
  5. Budismul ar fi ateu. Contraargument: nu există nimic în afara lui Dumnezeu. Întrebarea existenţei lui Dumnezeu nu se pune.

Există în budism credinţă în zei şi chiar investirea lui Buddha în Mah y na ca zeu suprem pe care­l adoră credincioşii. Suferinţa reprezintă tema centrală în religia buddistă.

Cele patru adevăruri nobile reprezintă fundamentul filosofiei budiste:

  1. suferinţa (duhkha), descoperită în naştere, boală, bătrâneţe şi moarte;
  2. originea suferinţei, ale cărei cauze sunt: pofta, dorinţa, setea, ataşamentul, plăcerile, autoanihilarea, egoismul şi ignoranţa;
  3. distrugerea suferinţei, ce se face prin abolirea acestor cauze;
  4. calea de mijloc (m dhyamika), ca una dintre căile de eliberare de suferinţă.

Drumul spre eliberarea de durere are opt poteci:

  1. părere dreaptă;
  2. gândire dreaptă;
  3. vorbire dreaptă;
  4. activitate dreaptă;
  5. existenţă dreaptă;
  6. efort drept;
  7. atenţie dreaptă
  8. concentrare dreaptă.

 Hermeneutica în Istoria religiilor clasice

Hermeneutica religiei are o mare importanţă în islam. Cele două formule esenţiale în doctrina islamică sunt: Shahadah, a afirmării şi Bismilah, a consacrării.

Formula Shahadah, numită şi mărturisirea de credinţă, conţine o negaţie în prima parte, care se referă la lume şi o afirmaţie în a doua, ce trimite la Dumnezeu.

În hermeneutica acestei formule sacre nu trebuie să urmăm litera, ci spiritul textului, nu un prim nivel care ar situa lumea aici şi pe Allah dincolo, ar rupe unitatea şi ar clădi o ruptură artificială şi dăunătoare între om şi Dumnezeu, ci să ajungem la sensul profund al omniprezenţei lui Dumnezeu, al teofanismului: La ilaha ill’Allah (Nu există divinitate în afara divinităţii).

Formula Bismilah este o binecuvântare şi revarsă lumină asupra omului şi vieţii sale: Bismi’llahi rrahmani rrahim (În numele Domnului, cel nesfârşit de bun şi de­a pururea milostiv).

Hermeneutica iudaismului are mai multe aspecte interesante între care faptul că exodul lor din Egipt nu a produs o ruptură totală de cultura veche egipteană. Evenimentele istorice sunt înzestrate cu semnificaţii religioase.

Hermeneutica creştină se constituie într­o disciplină de­sine­stătătoare. Ea se referea, într­un sens restrâns numai la interpretarea textelor Sfintei Scripturi. În creştinism accentul se pune pe pace, dreptate şi iubire.

Istoria religiilor – Întemeietorul religiei

Istoria religiilor – Întemeietorul religiei arhaice

Reforma se conturează încă din timpul faraonului Amenofis al III­lea (1400 ­ 1362 î. Hr.) sub forma cultului lui Aton, discul solar. Domnia este continuată de Amenofis al IV­lea (1361 ­ 1340 î. Hr.), iar capitala trece la Tell­el­Amarna. Astăzi este o discuţie dacă reforma lui Akhenaton era politică sau religioasă.

Istoria religiilor – Întemeietorul religiei orientale

Zoroastru (Zarathustra în persană) a trăit în secolul al VI­lea î. Hr. (599 ­ 522). El venea dintr­o familie de crescători de vite. Se ridică împotriva cultului daevas (zeilor şi demonilor) şi chiar al lui Mithra şi Anahita.

El este întemeietorul religiei persane în 628 î. Hr. Raportul dintre bine şi rău a trecut din planul mitologic, în cel uman, social sau individual.

Omul trebuia să dea dovadă de fapte bune, vorbe bune şi gânduri bune. Calităţile principale erau socotite următoarele: cinstea, dreptatea şi pietatea.

Profetul jainismului, Mahāvīra (marele erou), s­a născut la Vaiś li, a avut o fiică şi a trăit în vremea lui Budda (între anii 549 ­ 477 î. Hr.) şi totuşi cei doi nu s­au întâlnit niciodată.

Pe de altă parte, nu ca profeți ai unor religii noi, ci din convingere ambii atacă ritualismul şi sacrificiul vedic, filosofia brahmanică (teza nonsubstanţialităţii), ca şi caracterul revelat al textelor vedice.

Profetul buddhismului este Buddha.Tatăl îl creşte pe tânărul Siddhārtha ca viitor moştenitor regal, dar într­o bună zi acesta ajunge să cunoască sărăcia, bătrâneţea, boala şi moartea la porţile palatului, la prima ieşire a sa dincolo de ziduri.

După iluminare, Budda va ţine la Sarnāth, în apropiere de Benares, prima sa predică celor cinci fideli discipoli. Le va vorbi despre cele patru adevăruri nobile şi va pune în mişcare dharma cakra (roata legii).

Budismul este singura religie al cărei întemeietor nu se declară profet, nici trimisul lui Dumnezeu şi respinge ideea existenţei unei substanţe universale, a unei fiinţe supreme, a unui Dumnezeu.

Totuşi, se ajunge ca Buddha să fie investit, chiar indirect, cu acest statut, deşi el este considerat o călăuză, un maestru spiritual.

Învăţaţii tibetani se numesc guru rinpoche, iar spiritele lor omeneşti cele mai alese sunt lama.

Deasupra tuturor credincişilor se află Dalai Lama. Shenrab ni bo este considerat întemeietorul religiei bon. Au existat mai mulţi maeştri spirituali buddhişti în China.

Mentorul confucianismului este Kong zi (zi sau tzu însemnând “maestrul”). Confucius a trăit între 551 ­ 479 î. Hr. El nu s­a considerat fondator de religie. A încercat să pună religia pe baze raţionale, eliminând superstiţiile, mitologia, cultele, magia şi mistica.

În religia daoistă, înţeleptul (Sheng ren) este chemat să soluţioneze tensiunea dintre cosmos şi oameni, dintre ordinea naturală şi ordinea socială, dintre dao al cerului şi dao al oamenilor.

El luminează calea de urmat, numită “calea înţeleptului”. Înţeleptul are puterea de a reintegra ordinea umană în ordinea cosmică, de a recupera firescul şi puritatea.

Istoria religiilor – Întemeietorul religiei indo-europene

Zalmoxis, conform unei anecdote, a trăit ca sclav al lui Pythagoras. Numele său provine de la zalmos (piele) din limba tracă, iar nu de la zamol (pământ) din limba slavă.

Zalmoxis a devenit om liber, preot, apoi mare preot şi în cele din urmă zeu htonian, apoi uranian şi, la urmă, zeul suprem al geto-dacilor.

Opinii există că Zalmoxis fusese venerat de geto-daci ca zeu al pământului, al fertilităţii agrare şi apoi ca zeu al morţilor. A fost un zeu htonian la început şi apoi uranian.

Istoria religiilor – Întemeietorul religiei clasice

Profetul religiei islamice este Mahomed. Muhammad (Mahomed), care în limba arabă înseamnă “preaslăvitul”, este profetul propriu­zis sau nabiy, care veghează păstrarea credinţei adevărate, dar şi trimisul lui Allah sau rasul, cel ce anunţă revelaţia şi­i converteşte pe necredincioşi.

Profetul religiei iudaice este Moise. Legea este a lui Moise. Ea a fost transmisă oamenilor prin Moise. El a eliberat poporul evreu din sclavia dusă în Egipt şi l­a adus în Ţara Sfântă. A introdus credinţa într­un zeu unic, monoteismul iudaic.

Profetul creştinismului are o natură divină alături de cea umană. Întemeietorul religiei creştine este Iisus Hristos. Viaţa lui este un model. El este modelul exemplar la care ar fi bine să ne înălţăm fiecare dintre noi, creştini sau nu, prin principiul imitatio Christi.

Istoria religiilor – legate de persoana Mântuitorului:

  1. istoricitatea sa;
  2. simplitatea şi sublimul învăţăturii sale;
  3. dumnezeirea sa (natura divină a lui Iisus a fost prilejul unor dispute neprolifice în interiorul creştinismului);
  4. messianitatea sa, exprimată implicit sau explicit
  5. profeţiile şi minunile sale făcute din iubirea de oameni. Iisus Hristos în creştinism nu este un simplu profet, ci Fiul lui Dumnezeu.

Istoria religiilor – Panteonul zeilor

Istoria religiilor – Panteonul zeilor în Religiile arhaice

Panteonul zeilor la vechii mexicani avea la bază politeismul. Mayaşii aveau ca zeu suprem pe Kinck­ahan, zeul soare. Quetzalcoatl, “şarpele cu pene” sau “reptila cu pene”, era cel mai popular dintre zeii aztecilor.

Denumirea vine de la şarpe (coatl) şi de la pasărea cu penaj verde (quetzal) simbolizând sfinţenie şi nobleţe. Huitzilopochtli era “vrăjitorul pasărea muscă”. Aparţinea numai aztecilor.

El era zeul soare, asimilat lui Inti de la incaşi, dar şi zeul războiului. Era un zeu sângeros căruia îi erau închinate jertfele omeneşti. Era asimilat cu Marte de la romani şi Ares de la vechii greci.

Tezcatlipoca era “oglindă fumegândă”. El era un zeu solar. Nu avea atribute războinice ca Huitzilopochtli, ci administrative. Era zeul dreptăţii şi reprezenta luceafărul de dimineaţă.

Panteonul zeilor la incaşi era dominat de zeul soare. Acesta era Inti sau Intip şi era zeul suprem al incaşilor.

Panteonul zeilor la vechii egipteni este bogat. Geb (Keb) reprezenta pământul şi Nut ­ cerul. Zeul Shu, aerul, s­a strecurat între ei şi a produs despărţirea cerului de pământ. Dar acest cuplu l­a născut pe Râ (Ra), soarele, cel ce a devenit zeu suprem la egipteni. Dacă Horus era soarele răsărind, Râ era soarele la amiază, iar Tum ­ soarele apunând.

Ptah era un zeu al pământului, reprezentat adesea împreună cu faimosul taur Apis. El era zeu suprem la Memphis. A creat lumea prin gândul şi cuvântul său. Osiris (User), fiul mai mare al lui Geb, zeul pământului şi al lui Nut, zeiţa cerului, era zeul morţilor.

Thot, “mesagerul”, avea funcţia de scrib şi consilier al zeilor. Era zeu suprem la Hermopolis. Adesea era reprezentat cu pasărea ibis în loc de cap. Maât era zeiţa dreptăţii şi a adevărului.

Istoria religiilor – Panteonul zeilor în Religiile orientale

Panteonul zeilor mesopotamieni se compune din zei principali şi zei secundari, împărţiţi pe funcţii. În frunte se găseşte o triadă cosmică: Anu, Enlil şi Ea.

Anu (An în sumeriană), socotit cel mai vechi dintre toţi zeii, era cerul şi tatăl zeilor, domnind împreună cu soţia sa, Antu, născută din el. Mai avea o soţie numită Ninzalli şi o concubină Ninursalla, iar zeiţa Ishtar îi devine ulterior soţie.

Enlil era pământul, dar şi vântul şi furtuna. Îşi avea sălaşul în muntele cel mare ce făcea legătura între cer şi pământ. El a creat pe balaurul Labbu pentru a­i pedepsi pe oameni. Soţia lui era Ninlil.

A doua triadă era formată de Sin (zeul masculin al lunii), Shamash (zeul soare, lumina, zeul zilei şi al dreptăţii) şi Ishtar (fiica lui Sin, zeiţa dragostei, a fecundităţii şi a plăcerii).

Panteonul zeilor în religiile Persiei avea ca stăpân suprem pe Ahura Mazda, stăpânul înţelept, zeul cerului din timpul zilei, creatorul şi pe Mithra, zeul nocturn, ce fusese soarele şi căruia i se sacrifica taurul.

Alte zeităţi erau: Sroasha (disciplina), Vayu (vântul), întâlnit şi la arieni şi în hinduismul vedic, Anahita (fecunditatea), care era frumoasă şi puternică, Mah (luna) şi Zervan (timpul şi destinul). Cu toate acestea nu politeismul, ci tendinţa dualistă era pregnantă.

Pantheonul zeilor în hinduismul vedic nu are în frunte un zeu suprem. Se remarcă migraţia atributelor, dar şi schimbarea poziţiei zeilor. Trecerea de la mitologia ariană la cea vedică nu este bruscă.

Ea este marcată prin zeul suveran Varuna, prezent în ambele mitologii. Cu toate acestea, portretul cel mai elocvent al unui zeu vedic este acela al lui Indra, stăpânul zeilor, căruia îi sunt dedicate 250 de imnuri din Rig Veda.

Zeul Agni are un statut aparte în Rig Veda. El este zeul focului şi ocrotitorul sacrificiului. Zeului Soma îi sunt dedicate 120 de imnuri vedice. Tescuirea plantei soma este un simbol al împreunării sexuale.

În panteonul vedic zeii Brahmā, Vishnu, Śiva formează o importantă tripartiţie, numită trimurti. Brahmā este creatorul, Vishnu ­ susţinătorul, iar Śiva – distrugătorul.

În hinduismul brahmanic, panteonul zeilor îl găseşte pe Brahman ca zeu unic, devenit apoi principiul unităţii din univers şi regăsit în tot ceea ce există. Zeii vedici pălesc. Brahman este entitatea absolută, sinele universal şi Dumnezeu transpersonal şi nedeterminat.

Panteonul zeilor în sikhism are un singur zeu. Dumnezeu nu e un cuvânt abstract, ci o realitate. El este adevărul, existenţa fără formă, absolutul, eternul şi infinitul.

Panteonul zeilor în jainism este sărac.

Panteonul zeilor nu este bogat în budism. Figurile centrale în religia budistă sunt: Buddha, profetul, văzut şi ca zeu; Maitreya, viitorul Buddha, salvatorul; Avalokiteśvara, care ţine universul în palmele sale; Amitābha, imaginea mistică a lui Buddha; Kubera, zeul bonom al bucuriei şi Mañjuśrī, care personifică înţelepciunea şi este protectorul erudiţiei.

Panteonul zeilor în religia Chinei antice nu era bogat. Dintre divinităţi se distingeau stăpânul cerului Tian şi zeiţa pământului Hu­ Tu. Existau şi alţi zei între care: Yu Shi, stăpânul ploii, Lei Gong, al tunetului şi Feng Po, al vântului. Yandi era zeul soarelui şi Zhurong ­ zeul focului.

Panteonul zeilor în shintoism era dominat de o zeiţă, ca şi la hittiţi, care este a soarelui şi se cheamă Amaterasu. Împăratul Japoniei era fiul zeiţei Amaterasu şi zeu deopotrivă. Susa­no­ wo era zeul oceanului şi stăpânul morţilor, în timp ce Tsuki­yomi era zeul lunii.

Temmangu era protectorul literaţilor. Ochonomachi era personificarea pământului. Credincioşii din shintoism venerau spirite numite kami (cei de sus ori cei superiori), ce sunt personificări ale naturii.

Panteonul zeilor are în fruntea sa în budismul japonez pe Buddha Amit bha. Binzuru vindecă bolile, iar Guizo protejează copiii. Zeiţa Amaterasu era socotită ca întrupare a lui Buddha, iar numeroși kami au devenit totuna cu sfinţii budiști.

Istoria religiilor – Panteonul zeilor în Religiile indo-europene

Panteonul zeilor avea în frunte la celţi trinitatea Teutates (Mercur), părintele tribului şi patronul războiului, al fertilităţii şi al sănătăţii, Taranis (Apollo), taran însemnând “tunet” şi Esus (Marte), comparat cu Odhinn din religia vechilor germani şi având ca animal sacru taurul.

Panteonul zeilor era bogat la vechii germani şi scandinavi. Zeul Ziu sau Tiuz, era ceresc şi al războiului, reprezentat în mână cu spada. Avea doar mâna stângă, căci dreapta o pierduse în luptă.

Donar sau Thor (la scandinavi) era zeul tunetului, protectorul familiei, casei şi al poporului, reprezentat în mână cu toporul sau cu ciocanul. Odin (Odhinn), era stăpânul vieţii spirituale şi al civilizaţiei.

El aduna în Walhalla sufletele celor ucişi în războaie şi ale celor aleşi. Totodată, Odin era şi stăpânul vieţii şi al morţii. Ca zeu al războiului, era iute, violent şi iscusit.

Panteonul zeilor era dominat de Perkunas, ca zeu suprem în religia popoarelor baltice. El era zeul fulgerului şi al furtunii. Perkuna, mama sa, îl primea obosit şi prăfuit, îi făcea baie şi următoarea zi îl trimitea înapoi spălat şi strălucitor.

Panteonul zeilor la slavi îl avea ca principal pe zeul Perun. Acesta era zeul cerului în timpul furtunii, dar şi zeul “tunetului”, în conformitate cu numele său.

 Panteonul zeilor, în ciuda politeismului, nu era prea bogat la sciţi. Tabiti era zeiţa focului şi a vetrei. Papaios era zeul protector. Api reprezenta pământul. Tamimasadas era zeul mării. Argimpasa era luna, iar Goitosyros ­ soarele.

Panteonul zeilor la romani era condus de Jupiter, ca zeu al luminii şi fenomenelor cereşti, al împăraţilor. Perechea sa era Junona, protectoarea femeii, zeiţa luminii. Ea s­a contopit cu Diana, zeiţa vânătorii şi a maternităţii. Vesta, zeiţa focului vetrei, era foarte frumoasă şi luminoasă. Ea proteja maternitatea.

Vulcanus era zeul trăznetului şi al focului, pe când Saturn era un zeu agrar şi simboliza abundenţa. Minerva, Menerva de la etrusci, era zeiţa înţelepciunii şi a meşteşugurilor.

Mercur era zeul comerţului, echivalent cu Hermes de la vechii greci, iar Neptun era temutul zeu al mărilor, identificat cu Poseidon din religia greacă, cu toate că aveau caracteristici diferite.

Marte era iniţial zeul vegetaţiei devenit apoi zeul războiului. El era tatăl lui Romulus şi al lui Remus. Pantheonul zeilor la greci se caracterizează în principal prin politeism.

Zeii trăiesc în Olimp, de unde conduc lumea. Zeii erau conduşi de Zeus. Numele său vine de la div, care înseamnă “a străluci”. De aici rezultă firesc că el era zeul luminii, stăpânul fulgerului şi al tunetului.

Părintele zeilor şi al oamenilor, el locuia în Olimp. Statuia zeului făcută de Phidias reprezintă cea mai ilustră imagine a sa. Hera era personificarea feminină a cerului nocturn.

Zeiţa femeilor şi a căsătoriei, ea era mereu geloasă pe Zeus, pe aventurile acestuia. Athena, numită şi Pallas­Athena, fermecătoare şi plină de măreţie, nu avea mamă, întrucât fusese născută direct din capul lui Zeus, despicat cu o lovitură de ciocan de Hephaistos. Era înţeleaptă, prudentă şi curajoasă. Ea proteja ştiinţele, artele, meseriile, munca şi conducea armatele greceşti la victorie.

Apollo, născut pe insula Delos, avea plete de aur şi era soarele strălucitor. Zeitate pastorală, el era protectorul navigatorilor, al poeziei şi al artelor. Artemis, sora lui Apollo, reprezentată cu arcul şi tolba în spate, era zeiţa fecundităţii, a castităţii, dar şi zeiţa pădurii şi a vânătorii, echivalată cu Diana.

Hermes, fiul lui Zeus şi al nimfei Maia, încălţat cu sandale înaripate, zbura cu iuţeala gândului. El era zeul vântului, mesagerul zeilor, inventatorul lirei, patronul călătoriilor, hoţilor, comerţului, retoricii şi oratoriei.

Era şi zeul somnului. Foarte importante erau virtuţile sale spirituale şi funcţia sa de psychopompos, de călăuză a sufletelor spre şi dinspre hades (infern).

Panteonul zeilor la geto-daci dezvăluie corespondenţe cu religia tracilor sud­dunăreni şi cu religia vechilor greci.

Gebeleizis era zeul cerului, al fulgerului şi al furtunii. S­a remarcat ulterior sincretismul cu Zalmoxis, pe care Mnaseas l­a echivalat cu Chronos de la eleni.

Iniţial Zalmoxis a fost zeu al pământului, al vegetaţiei şi al păstorilor pentru a deveni zeu al cerului ulterior prin identificarea cu Gebeleizis. Diana a fost asimilată zeiţei trace Bendis.

Aceasta era zeița ­mamă, fiind reprezentată în mai multe sculpturi aparţinând culturii de la Cucuteni. De asemenea, era socotită zeiţa fertilităţii, a dragostei, a lunii şi a farmecelor.

La hitiți, panteonul zeilor se caracteriza printr­o importantă excepţie la popoarele indo-europene, patriarhale prin excelenţă. Astfel, în frunte se afla o zeiţă, Soarele din Arinna. Soţul ei era Teshub, zeul furtunii.

Istoria religiilor – Panteonul zeilor în Religiile clasice

În islam, panteonul zeilor se caracterizează prin credinţa într­un singur zeu, Allah. El este sursa învăţăturii musulmane. În credinţele preislamice se întâlnise adorarea luni şi a soarelui, ca zeiţă, precum şi a numeroase divinităţi locale.

În iudaism, panteonul zeilor se caracterizează în principal prin credinţa într­un singur zeu. Yahvé (YHWH), la origine zeul atotputernic al naturii, al furtunii, al tunetului şi al vulcanilor, este venerat ca divinitate unică şi ca zeu suprem.

Panteonul zeilor are un singur zeu – Dumnezeu în religia creştină. El este creator, omniscient, atotputenic, unic, transcendent, bun, înţelept, infinit în raport cu spaţiul şi cu timpul etc.

Istoria religiilor – Cultul

Istoria religiilor – Cultul religiilor arhaice

În religiile arhaice, cultul era săvârşit de capul familiei. Scopul era îndepărtarea primejdiilor ce ameninţau familia.

În ceea ce priveşte locurile de cult, se observă că în Africa nu existau temple, ritualurile şi ceremoniile îndeplinindu­se în natură. Se constată o interesantă identitate între preot şi medic.

Mantica sau ghicitoria avea un  rol predominant. Cultul în religiile vechilor mexicani se desfăşura în temple.

Locurile de cult ale aztecilor erau temple numite “casa lui Dumnezeu” (teocalli). Ritualul sacrificiului avea o importanţă majoră la azteci. Sacrificaţii erau aleşi dintre sclavi, prizonieri, femei, copii sau tineri.

La incaşi, cultul se desfăşura în temple. Acestea erau construcţii monumentale. Cel mai important era Templul soarelui din Cuzco.

Cultul la vechii egipteni avea în centru respectul faţă de preoţi şi faţă de zei. Administraţia templului se făcea de către un consiliu de preoţi numiţi web, adică “cei curaţi”, aceştia fiind preoţii faraonului.

În afara lor, Egiptul antic a mai cunoscut preoţii hm ntr (profeţii), it ntr (părinţii divini) şi wr maa (prevăzătorii).

Istoria religiilor – Cultul religiilor orientale

La mesopotamieni, cultul se făcea în temple, care erau construite cu mai multe etaje şi cu zigurate (turnuri foarte înalte), pe care le descrie în amănunt Herodot.

Foarte însemnat era faptul că templul nu reprezenta doar un lăcaş religios, ci şi un centru administrativ şi economic. Preoţii erau împărţiţi pe funcţii (rugăciunea, jertfele, muzica, curăţirea, ghicirea, tălmăcirea şi bocitul).

Sacrificiile omeneşti se făceau nu în cadrul cultului vreunui zeu, ci în rituri funerare. Astrologia, prezentă încă din poemul Enuma elish, avea un rol primordial.

În religiile Persiei, cultul se baza în principal pe lectura din Avesta şi pe rugăciuni.

Cultul în perioada vedică a hinduismului avea un specific aparte: “Cultul vedic nu cunoaşte sanctuarul. Ritualurile se efectuau în natură sau în casa sacrificantului”.

În ceea ce priveşte riturile, ele se divid în textele vedice, ca şi în cele brahmanice, în două categorii:

  1. solemne (śrauta)
  2. domestice (grihya).

Dintre ritualuri cel mai important este consacrarea (dīkshā). Cât despre ceremonii, upanayana semnifică introducerea discipolului pe lângă maestru.

Ceremonia este prezentă nu numai în cultura indiană, ci şi în cea helenă sau chineză. În religia sikh, cultul are în centru rugăciunea.

Idolatria este respinsă. La fel ­ sacrificiile şi ascetismul. Se recomandă meditaţia, iubirea de Dumnezeu şi buna purtare morală.

Guru Govind Singh a cerut respectarea celor cinci K:

  1. keś (pletele netăiate şi barba nerasă);
  2. kangha (pieptenele purtat în părul prins în coc);
  3. kara (brăţara de oţel);
  4. kaccha(pantalonii scurţi pe dedesubt)
  5. kirpan (pumnalul).

Templul cel mai renumit este Sona mandir (Templul de aur) de la Amritsar. Cultul are la bază conduita unui credincios jain.

Aceasta presupune respectarea strică a trei principii:

  1. dreapta credinţă (samyak darśana),
  2. dreapta cunoaştere (samyak jnana)
  3. dreapta purtare (samyak caritra).

În budism, cultul se desfăşoară în temple şi are la bază rostirea unor formule de rugăciuni între care aum mani padme hum (O, tu, giuvaer al florii de lotus!).

Esenţiale sunt cele trei giuvaeruri sau comori (triratna): Buddha (profetul), Dharma (doctrina) şi Samgha (comunitatea buddhistă). În China antică, cultul avea în centru credinţe populare.

Cultul strămoşilor avea preponderenţă întrucât forma cea mai răspândită de cult era adorarea strămoşilor. Etica este esenţială în confucianism. Centrul îl constituie morala, conduita umană.

Calea acțiune-nonacţiune este abandonată în confucianism. Nonacţiunea este înlocuită de doctrina virtuţilor, omenia, loialitatea, dreapta judecată fiind la mare cinste.

Confucianismul construieşte o ierarhie bazată pe li (rituri), adică pe un ansamblu de reguli de conduită. Cultul se desfăşoară în temple. La bază se găsesc cele trei comori daoiste: blândeţea, măsura şi evitarea exceselor. În shintoism, cultul se desfăşoară în temple.

Sentimentul familiei este esenţial. Când onoarea e pătată, japonezul îşi face harakiri, ce înseamnă spintecarea pântecelui. Cultul în buddhismul nippon are loc în temple.

Istoria religiilor – Cultul religiilor indo-europene

La celţi, cultul se desfăşura în natură. În religia celţilor se distingeau patru sărbători principale, plasate la începutul anotimpurilor:

  1. Samhain, la 1 noiembrie, semnifica pomenirea morţilor;
  2. Beltaine, la 1 mai, renaşterea naturii celebrată prin aprinderea focurilor;
  3. Lughnasad, la 1 august, sărbătoarea recoltei, marcată prin bucurie şi jocuri
  4. Imbolc, la 1 februarie.

La vechii germani şi scandinavi, cultul se desfăşura în temple. Cel mai cunoscut era templul de la Uppsala, ridicat în aer liber. Jertfa era numită Blot. Se practica sacrificiul animalelor.

Regele era sacrificat în caz de nenorociri pentru a se implora îndurarea zeilor faţă de oameni.

Popoarele nordice cunoşteau şi zidirea unui om sau a unui animal de viu în ritualurile de construcţie pentru a se asigura trăinicia edificiului.

Cultul în religia slavilor, avea loc mai ales în vestitul templu închinat lui Perun, ridicat lângă Novgorod. Sacrificiul se numea treba, iar locul de sacrificiu era trebiscea, în vreme ce rugăciunea era molenie. Cultul avea ca specific sacrificiul animalelor şi al prizonierilor.

Sciții cunoșteau practica jurământului numit ard, cel mai însemnat fiind cel făcut “pe vetrele regale”, care, însă, trebuia rostit rareori. Sciții mai obișnuiau să jure pe sabie sau pe vânt.

Cultul avea mai multe forme la romani. Ei îşi construiseră temple după modelul celor de la etrusci şi de la vechii greci. Rugăciunea se numea precatio şi se rostea stând în picioare, cu glas tare şi prin ducerea mâinii la gură numită adorare. Prin vot (votum) se câştiga bunăvoinţa zeilor.

La eleni, cultul se desfăşura în temple. Pe frontispiciul templului lui Apollo de la Delphi erau înscrise două propoziţii devenite sacre în cultura helenă şi nu numai: “cunoaşte­te pe tine însuţi” şi “păstrează în toate măsura justă”.

Cultul cel mai cunoscut la iliri era al focului, specific şi altor popoare din aceeaşi arie geografică. Vrăjitoria era la mare preţ. Esenţial era cultul şarpelui, animalul păzitor al casei. Este atestat în Balcani încă dinaintea indo-europenilor.

Cultul la geto-daci avea loc în natură sau în temple. Geto-dacii, ca şi elenii, aveau oracole, un exemplu ilustru fiind sanctuarul de la Sarmizegetusa Regia, cu funcţie deopotrivă religioasă şi astronomică.

Istoria religiilor – Cultul religiilor Religiile clasice

În religia musulmanilor, cultul se desfăşoară în moschee (masjid).

Există cinci stâlpi (arkan) sacri pentru musulmani:

  1. mărturisirea de credinţă (shahadah);
  2. rugăciunea (salat) de cinci ori pe zi cu faţa spre oraşul sfânt Mecca şi doar în limba arabă indiferent de naţionalitatea credinciosului;
  3. postul (sawm) de Ramadan ţinut timp de 30 de zile, din zori până în amurg;
  4. dania, milostenia (zakat), pomana legiuită, care nu e doar un act de milostenie, ci subliniază solidaritatea şi apartenenţa la o comunitate
  5. pelerinajul (hajj) cel puţin o dată în viaţă la Mecca.

Celor cinci stâlpi li se adaugă războiul sfânt (jihad), care este cauza lui Allah şi se referă la bătălia dintre bine şi rău, dintre credincioşi şi necredincioşi, la îndeplinirea datoriei faţă de Allah.

Cultul în iudaism se îndeplineşte în sinagogi. În religia creştină, cultul se desfăşoară în biserici şi în catedrale.

Cultul creştin are în centrul său rugăciunea, care nu mai e o formă de cult alături de sacrificii, ca în religiile naturale, ci se face în duh şi adevăr, fie în biserică, fie în singurătate. Sacramentele creştine sunt numite de Biserica creştină riturile care marchează etapele vieţii creştine.

Viaţa monahală în creştinism este bogată. În calendarul sărbătorilor creştine sunt integrate şi numeroase sărbători precreştine, cum ar fi: Sânzienele, Floriile sau Rusaliile. Printre colindele de Crăciun se află şi texte care aparţin religiilor anterioare creştinismului de pe acest tărâm. (Pentru detalii vezi Mircea Itu, Filosofia şi istoria religiilor, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004)

Istoria religiilor – Ritul funerar şi sufletul

Istoria religiilor – Ritul funerar în Religiile arhaice

Ritul funerar în religiile arhaice se baza în special pe îngropare. În religiile vechilor mexicani, ritul funerar avea la bază îngroparea. Aztecii cunoşteau şi incinerarea. Se practica înhumarea, dar şi incinerarea în cazul nobililor.

Ritul funerar la incași avea la bază înhumarea. Cadavrele erau păstrate ca mumii. Hrana se punea lângă cadavre. Se împrăştia făină de porumb în jurul răposatului. Exista şi credinţa în viaţa viitoare şi în renaştere.

Ritul funerar aparţine la vechii egipteni domeniului credinţei, iar aceasta îi ridică pe muritori la zei, aşa cum susţine Fernand Schwarz.

Egiptenii aveau cultul morţilor. Gândul morţii era prezent în viaţa egipteanului, aceasta având şi menirea de a­l pregăti pentru moarte în vederea nemuririi. Morţii erau îngropaţi cu provizii. Se constată caracterul practic al credinţei în nemurire, concreteţea vieţii de dincolo, care este un fel de viaţă fizică. Nu există separaţie între suflet şi trup. Drumul este greu până în lumea de dincolo.

Se disting mai multe credinţe:

  1. sufletele morţilor merg într­un loc trist, în apus (la Memphis);
  2. sufletele călătoresc fericite spre apus împreună cu Râ (la Heliopolis)
  3. sufletele morţilor se duc printr­o crăpătură a muntelui (la Abydos).

Istoria religiilor – Ritul funerar în Religiile orientale

Ritul funerar la popoarele Mesopotamiei avea la bază înhumarea. Se remarcă frica de moarte.

Două simboluri marchează religia mesopotamienilor:

  1. Pomul vieţii
  2. Insula fericiţilor, unde se află Ut­Napiștim.

Ritul funerar în vechiul Iran era complex. Cadavrul era dus în Turnul tăcerii (dakhma), unde vulturi mâncau carnea de pe oase. Ca şi la inzi, nu se plângeau morţii. Persia este socotitǎ drept tǎrâm al îngerilor.

Ritul funerar în religia vedică, parte componentă a hinduismului, avea la bază incinerarea cadavrelor. Ritul funerar se caracterizează prin îngropare (în religia bon), dar şi prin incinerare (în religia buddhistă).

Ca şi religia vechilor egipteni, religia bon pune în centru călătoria de după moarte. Simbolul luminii este fundamental în religia bon şi mai ales în momentul experienţei morţii.

Ritul funerar era reprezentat de înhumare în religia Chinei antice. În shintoism, ritul funerar are ca specific cultul morţilor.

Istoria religiilor – Ritul funerar în indo-europene

La celţi, ritul funerar cunoştea atât înhumarea, cât şi incinerarea. Moartea era văzută ca situată la mijlocul vieţii, al unei vieţi lungi, după cum subliniază Lucan. Tărâmul celor tineri, Tărâmul făgăduinţei era numit The Other World (Lumea cealaltă).

În tradiţia irlandeză The Other World (Lumea cealaltă) are mai multe nume: Tir Tairngiri (Tărâmul promis), Tir na noc (Tărâmul tinereţii), Mag Mell (Câmpia plăcerilor), Odainsakr (Câmpia nemuririi) sau Land lifanda manna (Tărâmul vieţii).

Ritul funerar la vechii germani şi scandinavi cunoştea practica înhumării şi ulterior a incinerării. Ritul funerar la popoarele baltice consta în înhumarea cadavrelor. Aceasta a fost înlocuită apoi cu incinerarea, practică larg răspândită la indo-europeni.

Ritul funerar la slavi a cunoscut o ordine diferită a celor două practici principale.Astfel, incinerarea a fost mai întâi şi doar apoi îngroparea.

Ritul funerar în religia romanilor avea la bază îngroparea. Soldaţilor li se aduceau onoruri funerare. Cei morţi mergeau la Orcus, zeul morţii şi duceau o viaţă ca pe pământ, întocmai cum egiptenii mergeau la Osiris.

Ritul funerar în religia elenilor consta în îngroparea cadavrelor. Înmormântarea a fost practica obişnuită pentru cei decedaţi şi numai apoi s­a încetăţenit incinerarea.

Morţii mergeau sub pământ la Hades sau departe în vest ori la marginea oceanului. Câmpiile Elizee se aflau la marginea pământului. Acolo s­a dus Menelaos, soţul Elenei şi ginerele lui Zeus.

Fericirea însemna nemurire acolo şi era rezervată doar favoriţilor zeilor, restul oamenilor mergând în hades (infern), unde duceau o viaţă tristă, dar fără chinuri groaznice.

Ritul funerar în religia Geto-dacilor era caracterizat prin incinerare, ca la majoritatea popoarelor indo-europene. La început, însă, fusese înhumarea, care a continuat în cazul copiilor.

Exista credinţa că după moarte omul se duce la un zeu subpământean, înlocuită de aceea că se înalţă la cer, după cum indică Hadrian Daicoviciu. Ca dovadă a credinţei în viaţa de după moarte, geto­dacii jeleau la naşterea unui prunc şi făceau banchete şi chefuiau la înmormântări.

Istoria religiilor – Ritul funerar în religiilor clasice

La musulmani, ritul funerar se caracterizează prin credinţa în viaţa de după moarte şi în judecata de apoi.

Ritul funerar la evrei este marcat de credinţa în călătoria spre un alt tărâm. Lumea de dincolo (Sheolul) este a întunericului şi apare uneori ca Împărăţia morţilor.

În religia creştină se practică îngroparea. Există credinţa în Judeacata de Apoi, în urma căreia se ajunge în rai sau în iad, în funcţie de păcatele omului. În creştinismul cosmic, existenţa istorică se întretaie cu cea mitică în spaţiul românesc. Constantin Noica scrie că acesta este “un spaţiu în care se poate muri”, adică reaminteşte originea, asigură o moarte bună în sensul posibilităţii mari de renaştere spirituală.

Moartea nu este privită ca fapt biologic, ci transfigurată. (Pentru detalii vezi Mircea Itu, Filosofia şi istoria religiilor, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004

Istoria religiilor: Ecumenismul. Dialogul intra-religios. Dialogul inter-religios

Ecumenismul înseamnă deschidere spre întreaga umanitate, umanism în sens larg, însă dialog intrareligios în interiorul creştinismului, între confesiunile creştine, în sens tehnic.

Dialogul ecumenic este esenţial în viaţa creştinului şi în existenţa creştinismului. Conceptul de ecumenism nu trebuie înţeles ca uniformitate, ci ca unitate de fond între confesiunile creştine.

Confesiunile creştine sunt următoarele:

  • creştinismul ortodox,
  • creştinismul romano­catolic,
  • creştinismul protestant, divizat în calvinism (Jean Calvin) şi lutheranism (Martin Luther)
  • creştinismul neoprotestant divizat în mai multe “secte”.

În ceea ce priveşte accentul, catolicismul îl plasează în instituţie şi papalitate, protestantismul în cuvântul lui Dumnezeu şi textele sacre, iar ortodoxismul în iubirea semenului şi comuniunea cu divinul.

Marea schismă se referă la separaţia bisericilor creştine în catolică şi ortodoxă, văzută ca o consecinţă a divizării politice în Imperiul Roman de Apus, având capitala la Roma şi Imperiul Roman de Răsărit devenit Imperiul Bizantin, având capitala la Constantinopol.

Reforma şi Contrareforma marchează separaţia dintre catolicism şi protestantism. La originea reformei s­a aflat revolta universităţilor împotriva supremaţiei papalităţii.

“Toate câte sunt pe lume sunt opera lui Dumnezeu. Creştinul cu dreaptă înţelegere nu dispreţuieşte nici una din componentele cosmosului, ci din toate vede strălucind slava şi înţelepciunea dumnezeiască”, povăţuieşte Dumitru Stăniloae. (Pentru detalii vezi Mircea Itu, Filosofia şi istoria religiilor, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004).

Istoria religiilor: Omul religios

Preocuparea pentru stabilirea fundamentului fiinţei umane este veche şi de mare însemnătate. Esenţa umană poate fi privită dintr­o multitudine de puncte de vedere.

Cu toate că are o istorie îndelungată, conceptul de homo religiosus s­a impus abia în epoca modernă.

Din antichitatea precreştină, până în perioada medievală, homo religiosus desemna persoanele cu responsabilităţi religioase sau care trăiau o viaţă în conformitate cu normele religioase.

La Mircea Eliade, funcţia de bază a sacrului este medierea între realitatea transcendentă şi omul religios. Această mediere se exprimă cu predilecţie prin: mit, ritual şi simbol.

Homo religiosus este omul legat profund de sacru prin existența sa. Conceptul de homo religious nu este reducţionist pentru că este integrator.

Paradigmă care ne ajută să înțelegem ideea trăirii, homo religiosus “représente l’homme total” (reprezintă omul total), în viziunea lui Mircea Eliade, care definește omul ca om religios. Conceptul homo religiosus nu este o simplă abstracţiune.

Religiozitatea este esenţa fiinţei umane. Negarea statutului religios al omului semnifică negarea propriei identităţi şi negarea de sine. (Pentru detalii vezi Mircea Itu, Filosofia şi istoria religiilor, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004).

Ce este istoria religiilor?

Istoria religiilor abordează religia ca pe un fenomen exclusiv uman, prin metodele științelor sociale și umaniste. Este preocupată de teoretizarea la un nivel înalt de generalizare, informată prin cercetări comparative și empirice, și de realizarea unei cercetări empirice la nivel înalt, informată prin reflecție teoretică.

Cmentariile sunt închise